Glosarul piețelor financiare

Un trader este o persoană care cumpără și vinde instrumente financiare pe termen scurt, urmărind diferențele de preț. Spre deosebire de investitor, traderul deține pozițiile pentru perioade scurte — de la câteva secunde până la câteva săptămâni.

Există mai multe stiluri: scalping, day trading, swing trading.

Un investitor este o persoană care alocă bani în active financiare cu scopul de a obține un randament pe termen mediu și lung. Investitorul se concentrează pe valoarea fundamentală a activelor, nu pe fluctuațiile zilnice de preț.

Un broker este un intermediar care îți oferă acces la piețele financiare. El execută ordinele de cumpărare și vânzare în numele tău, în schimbul unui comision sau al spread-ului. Este esențial ca brokerul să fie reglementat de o autoritate financiară.

O bursă este o piață organizată și reglementată unde se tranzacționează instrumente financiare precum acțiuni și obligațiuni. Bursa asigură transparența prețurilor și pune în legătură cumpărătorii cu vânzătorii.

Lichiditatea arată cât de ușor poate fi cumpărat sau vândut un activ fără să-i afecteze semnificativ prețul. Un activ cu lichiditate mare se tranzacționează rapid, la un preț apropiat de cel de piață.

Volatilitatea măsoară cât de mult și cât de rapid variază prețul unui activ într-o perioadă de timp. Volatilitatea mare înseamnă fluctuații ample — oportunități mai mari, dar și risc mai mare.

Un portofoliu este totalitatea activelor financiare deținute de o persoană sau o instituție: acțiuni, obligațiuni, valute, fonduri și altele. Modul în care este construit portofoliul determină nivelul de risc și randamentul potențial.

Piața financiară este locul unde se întâlnesc cei care au capital de investit cu cei care au nevoie de finanțare. Cuprinde piața de capital (acțiuni, obligațiuni), piața valutară și piața instrumentelor derivate.

Un instrument financiar este un contract care are valoare și poate fi tranzacționat: acțiuni, obligațiuni, valute, instrumente derivate sau unități de fond. Fiecare tip are reguli, riscuri și costuri proprii.

Un activ financiar este orice valoare care poate genera un câștig: o acțiune, o obligațiune, o valută, o marfă sau o unitate de fond. Activele se grupează în clase, în funcție de caracteristicile lor.

O clasă de active reunește instrumente cu caracteristici și comportament similare: acțiuni, obligațiuni, valute, mărfuri, criptomonede. Repartizarea capitalului pe mai multe clase este baza diversificării unui portofoliu.

Valorile mobiliare sunt instrumente financiare negociabile, precum acțiunile și obligațiunile, emise de companii sau de stat și tranzacționate pe piața de capital. Sunt reglementate strict pentru a proteja investitorii.

Randamentul exprimă câștigul obținut dintr-o investiție, raportat la suma investită, de obicei în procente. Poate proveni din creșterea prețului, din dividende sau din dobânzi.

Speculația înseamnă cumpărarea sau vânzarea unui activ cu scopul de a profita din variația prețului pe termen scurt, asumând un risc mai mare. Se diferențiază de investiția pe termen lung, axată pe valoarea fundamentală.

Capitalul este suma de bani de care dispui pentru a investi sau tranzacționa. Gestionarea corectă a capitalului — cât aloci pe fiecare poziție și cât risc accepți — este esențială pentru a rămâne activ pe piață.

Comisionul este suma percepută de broker pentru executarea unei tranzacții. Pe unele conturi, brokerul câștigă din spread; pe altele, dintr-un comision fix sau procentual. Costurile influențează direct rezultatul net.

Un cont demo îți permite să tranzacționezi cu bani virtuali, în condiții reale de piață, fără risc financiar. Este folosit pentru a învăța platforma și a testa strategii înainte de a folosi capital real.

Platforma de tranzacționare este programul prin care plasezi ordine, urmărești graficele și îți administrezi contul. Exemple răspândite sunt MetaTrader și cTrader, dar fiecare broker poate oferi propria platformă.

O poziție long (de cumpărare) o deschizi atunci când anticipezi creșterea prețului unui activ. Câștigi dacă prețul urcă și pierzi dacă scade. Este direcția clasică, prin care cumperi întâi și vinzi mai târziu.

O poziție short (de vânzare) o deschizi atunci când anticipezi scăderea prețului. Vinzi întâi un activ împrumutat, urmând să-l răscumperi mai târziu. Este o operațiune cu risc ridicat.

Profitul și pierderea reprezintă rezultatul financiar al pozițiilor tale. Pot fi nerealizate (la poziții încă deschise) sau realizate (după închiderea poziției). Urmărirea atentă a acestora susține disciplina de tranzacționare.

Contul de tranzacționare este contul deschis la un broker prin care depui fonduri, plasezi ordine și îți administrezi pozițiile. Există tipuri diferite de conturi, cu costuri și condiții variate.

O piață bull (ascendentă) este o perioadă prelungită de creștere a prețurilor, iar o piață bear (descendentă) una de scădere. Termenii descriu sentimentul general și direcția dominantă a pieței.

Dobânda compusă înseamnă câștig calculat nu doar asupra sumei inițiale, ci și asupra câștigurilor acumulate anterior. În timp, are un efect de creștere accelerată a capitalului.

Un emitent este entitatea care creează și pune în circulație un instrument financiar: o companie care emite acțiuni sau obligațiuni, ori un stat care emite titluri de datorie. Investitorii cumpără ceea ce emite emitentul.

Un intermediar financiar face legătura dintre investitori și piețe: brokeri, bănci, firme de investiții. trading.md este un intermediar, partener al brokerilor internaționali reglementați, nu o casă de brokeraj.

Pe piața primară, instrumentele sunt emise pentru prima dată, iar banii ajung la emitent (de exemplu un IPO). Pe piața secundară, investitorii tranzacționează între ei instrumente deja existente, fără ca emitentul să încaseze nimic.

Piața monetară este segmentul pe care se tranzacționează instrumente de datorie pe termen scurt (sub un an), precum bonurile de trezorerie. Are risc redus și lichiditate mare, fiind folosită pentru plasarea temporară a banilor.

Dobânda simplă se calculează doar asupra sumei inițiale, nu și asupra câștigurilor acumulate. Spre deosebire de dobânda compusă, nu produce efectul de creștere accelerată în timp.

Valoarea de piață este prețul la care un activ poate fi cumpărat sau vândut în prezent, stabilit de cererea și oferta din piață. Poate diferi de valoarea contabilă sau de cea estimată prin analiză.

PIB-ul măsoară valoarea totală a bunurilor și serviciilor produse într-o economie într-o perioadă dată. Este principalul indicator al sănătății economice a unei țări și influențează piețele financiare.

Inflația este creșterea generală a prețurilor în timp, care reduce puterea de cumpărare a banilor. Băncile centrale urmăresc îndeaproape inflația și ajustează rata dobânzii pentru a o menține sub control.

Rata dobânzii stabilită de banca centrală este costul împrumutării banilor în economie. Modificările ei influențează cursul valutar, prețul acțiunilor și apetitul pentru risc al investitorilor.

NFP (Non-Farm Payrolls) este un raport lunar din SUA care arată câte locuri de muncă au fost create, exceptând agricultura. Este unul dintre cei mai urmăriți indicatori economici și provoacă adesea mișcări ample pe piețe.

Yield (randamentul) exprimă venitul generat de o investiție raportat la prețul ei, în procente. La obligațiuni, arată dobânda anuală raportată la preț; la acțiuni, randamentul dividendului. De regulă, crește când prețul scade și scade când prețul urcă.

O bancă centrală administrează politica monetară a unei țări sau zone, stabilește rata dobânzii și urmărește stabilitatea prețurilor. Deciziile ei influențează puternic piețele financiare.

Politica monetară reprezintă deciziile băncii centrale privind rata dobânzii și masa monetară, menite să controleze inflația și să susțină economia. Poate fi restrictivă (dobânzi mai mari) sau relaxată (dobânzi mai mici).

Indicele prețurilor de consum (Consumer Price Index) măsoară variația prețurilor unui coș de bunuri și servicii. Este principalul indicator al inflației și un reper-cheie pentru băncile centrale.

Indicele managerilor de achiziții (PMI) măsoară activitatea din sectorul industrial sau de servicii. O valoare peste 50 indică expansiune, iar sub 50, contracție economică.

Rata șomajului arată procentul persoanelor apte de muncă, fără loc de muncă, dar care îl caută activ. Este un indicator important al sănătății economiei și influențează deciziile băncilor centrale.

Recesiunea este o perioadă de scădere semnificativă și prelungită a activității economice. Regula empirică des folosită este de două trimestre consecutive de scădere a PIB-ului, însă definiția oficială (de exemplu cea a NBER în SUA) ține cont de mai mulți indicatori, nu doar de PIB.

Cursul de schimb este prețul unei monede exprimat în altă monedă. Variază în funcție de cerere, ofertă, dobânzi și starea economiei. La schimbul valutar online, fii atent la spread-ul aplicat.

Deficitul comercial apare când o țară importă mai mult decât exportă. Este urmărit de investitori pentru că poate influența cursul valutar și politica economică.

Un indicator economic este o statistică oficială (PIB, inflație, șomaj) care arată starea economiei. Publicarea lor este programată și poate provoca mișcări importante pe piețe.

Calendarul economic listează datele și orele la care sunt publicate datele economice și deciziile băncilor centrale. Traderii îl folosesc pentru a anticipa perioadele de volatilitate ridicată.

Un punct de bază este a suta parte dintr-un procent (0,01%). Este folosit pentru a exprima cu precizie variațiile mici, în special ale ratelor dobânzii.

Relaxarea cantitativă (Quantitative Easing) este o măsură prin care banca centrală cumpără active financiare pentru a injecta bani în economie și a reduce dobânzile pe termen lung. Este folosită în perioade de criză.

Deflația este scăderea generală și prelungită a prețurilor. Deși pare favorabilă consumatorului, poate semnala o economie slăbită, în care oamenii amână cheltuielile, iar activitatea economică încetinește.

Stagflația este combinația neobișnuită dintre inflație ridicată și creștere economică stagnantă, însoțită adesea de șomaj mare. Este greu de combătut, deoarece măsurile contra inflației pot adânci stagnarea.

Masa monetară este cantitatea totală de bani aflată în circulație într-o economie. Banca centrală o influențează prin politica monetară, ceea ce afectează inflația, dobânzile și cursul valutar.

Balanța de plăți înregistrează toate tranzacțiile economice dintre o țară și restul lumii într-o perioadă: comerț, investiții, transferuri. Dezechilibrele ei pot influența cursul valutar.

Datoria publică este totalul sumelor împrumutate de stat, de regulă prin emiterea de obligațiuni. Nivelul ei și capacitatea de rambursare influențează ratingul de țară și costul finanțării.

Ratingul suveran este nota acordată de agențiile de rating capacității unui stat de a-și plăti datoriile. Un rating mai bun înseamnă costuri de împrumut mai mici pentru acea țară.

Ciclul economic descrie alternanța fazelor de expansiune și contracție ale economiei: creștere, vârf, recesiune și redresare. Investitorii urmăresc ciclul pentru a-și ajusta deciziile.

Un curs flotant se stabilește liber, prin cerere și ofertă, în timp ce un curs fix este menținut de banca centrală la o valoare-țintă. Multe țări folosesc regimuri intermediare, cu intervenții ocazionale.

Devalorizarea este scăderea valorii unei monede față de alte monede. Poate ieftini exporturile, dar scumpește importurile și poate alimenta inflația. Termenul opus este aprecierea.

Indicele prețurilor de producție (Producer Price Index) măsoară variația prețurilor la nivel de producători. Este considerat un semnal timpuriu pentru inflația care va ajunge la consumatori.

Indicele încrederii consumatorilor măsoară cât de optimiste sunt gospodăriile privind economia și finanțele proprii. Optimismul susține consumul, iar pesimismul îl frânează, influențând creșterea economică.

O aterizare lină este temperarea inflației de către banca centrală fără a provoca recesiune; o aterizare dură înseamnă că efortul de a opri inflația duce economia în recesiune.

O acțiune reprezintă o parte din capitalul unei companii. Cumpărând o acțiune, devii coproprietar al companiei și poți beneficia de creșterea valorii ei și de dividende. Acțiunile se tranzacționează la bursă.

Dividendul este partea din profitul unei companii distribuită acționarilor. Se exprimă ca sumă per acțiune și se plătește de obicei anual sau trimestrial. Nu toate companiile plătesc dividende — unele reinvestesc profitul.

Capitalizarea bursieră este valoarea totală de piață a unei companii listate. Se calculează înmulțind prețul unei acțiuni cu numărul total de acțiuni. Este folosită pentru a clasifica firmele după mărime.

IPO (Initial Public Offering) este momentul în care o companie își listează pentru prima dată acțiunile la bursă și le oferă publicului larg. Prin IPO, compania atrage capital, iar investitorii pot cumpăra acțiuni.

Un indice bursier măsoară performanța unui grup de acțiuni reprezentative pentru o piață sau un sector. Servește ca barometru pentru starea generală a pieței.

O acțiune blue chip aparține unei companii mari, stabile și cu reputație solidă, de obicei lider în domeniul ei. Aceste companii sunt percepute ca relativ mai sigure și plătesc adesea dividende constante.

Vânzarea în lipsă (short selling) este strategia prin care speculezi pe scăderea prețului unui activ: vinzi un activ împrumutat, urmând să-l răscumperi mai târziu, ideal la un preț mai mic. Este o operațiune cu risc ridicat, deoarece pierderile pot fi, teoretic, nelimitate.

Un acționar este o persoană sau o instituție care deține acțiuni la o companie. În funcție de numărul de acțiuni, acționarul poate avea drept de vot și dreptul de a primi dividende.

Profitul per acțiune (Earnings Per Share) arată ce profit revine fiecărei acțiuni a unei companii. Este folosit pentru a evalua profitabilitatea și intră în calculul raportului P/E.

Un split de acțiuni înseamnă împărțirea fiecărei acțiuni în mai multe acțiuni, reducând proporțional prețul. Valoarea totală deținută nu se schimbă; scopul este creșterea accesibilității și a lichidității.

Free-float-ul reprezintă procentul din acțiunile unei companii care circulă liber pe piață, disponibile pentru tranzacționare, exceptând pachetele deținute pe termen lung de fondatori sau de stat. Un free-float mare înseamnă lichiditate mai bună.

Un market maker (formator de piață) este o entitate care afișează permanent prețuri de cumpărare și de vânzare, asigurând lichiditate. Câștigă din spread și permite execuția rapidă a ordinelor.

Randamentul dividendului arată cât reprezintă dividendul anual față de prețul acțiunii, în procente. Ajută la compararea companiilor care plătesc dividende.

Penny stocks sunt acțiuni cu preț foarte mic, de regulă ale companiilor mici și puțin cunoscute. Sunt foarte volatile, au lichiditate redusă și un risc ridicat.

Un sector bursier grupează companii din același domeniu de activitate (tehnologie, energie, sănătate, financiar). Investitorii urmăresc sectoarele pentru a-și diversifica portofoliul și a observa tendințele economiei.

O acțiune preferențială oferă prioritate la plata dividendelor și, de regulă, un dividend fix, dar fără drept de vot. Se situează între acțiunile ordinare și obligațiuni ca profil de risc.

O acțiune ordinară conferă drept de vot în adunarea acționarilor și dreptul la dividende variabile, în funcție de profit. Este cel mai întâlnit tip de acțiune. Se diferențiază de acțiunea preferențială.

Capitalul social este valoarea totală a aporturilor acționarilor la o companie, împărțită în acțiuni. Reprezintă baza de pornire a finanțării firmei prin capitaluri proprii.

Răscumpărarea de acțiuni este operațiunea prin care o companie își cumpără propriile acțiuni de pe piață, reducând numărul lor în circulație. De regulă crește profitul per acțiune și poate susține prețul.

Companiile se împart după capitalizarea bursieră în large cap (mari), mid cap (medii) și small cap (mici). Cele mari tind să fie mai stabile, iar cele mici, mai volatile, dar cu potențial de creștere mai mare.

Valoarea contabilă a unei companii este diferența dintre activele și datoriile ei, conform bilanțului. Raportată la numărul de acțiuni, dă valoarea contabilă pe acțiune, folosită în evaluare.

Raportul preț/valoare contabilă (Price to Book) compară prețul de piață al unei acțiuni cu valoarea ei contabilă. Arată cât plătește piața pentru fiecare leu de active nete ale companiei.

Adunarea generală a acționarilor este forul în care acționarii votează deciziile importante ale companiei: distribuirea dividendelor, alegerea conducerii, modificări de statut. Fiecare acțiune ordinară dă, de regulă, un vot.

Dreptul de preferință permite acționarilor existenți să cumpere acțiuni noi înaintea altor investitori, la o emisiune de capital, pentru a-și păstra cota de deținere. Protejează împotriva diluării.

O obligațiune este un titlu de împrumut: cumpărând-o, împrumuți bani unui emitent (stat sau companie), care îți plătește dobândă periodică și îți returnează suma la scadență. Este percepută ca mai puțin riscantă decât acțiunile.

Cuponul este dobânda plătită periodic de o obligațiune, exprimată ca procent din valoarea nominală. O obligațiune cu cupon de 6% și valoare nominală de 1.000 plătește 60 pe an.

Scadența este data la care emitentul unei obligațiuni trebuie să returneze valoarea nominală investitorului. Obligațiunile pot fi pe termen scurt, mediu sau lung, în funcție de scadență.

Valoarea nominală este suma pe care emitentul o returnează deținătorului obligațiunii la scadență și asupra căreia se calculează cuponul. Prețul de piață al obligațiunii poate diferi de valoarea nominală.

Randamentul la maturitate (Yield to Maturity) este randamentul total anual al unei obligațiuni dacă este păstrată până la scadență, ținând cont de preț, cupon și valoarea nominală. Crește când prețul scade.

Obligațiunile de stat sunt titluri de datorie emise de un guvern pentru a se finanța. Sunt percepute, de regulă, ca având risc scăzut în propria monedă, deoarece statul are capacitatea de a-și onora datoria internă.

Obligațiunile corporative sunt emise de companii pentru a atrage finanțare. Oferă, de obicei, un cupon mai mare decât obligațiunile de stat, în schimbul unui risc de credit mai ridicat.

Ratingul de credit este nota acordată de agenții specializate capacității unui emitent de a-și plăti datoriile. Notele mari indică risc scăzut; cele mici, risc ridicat (obligațiuni speculative).

Curba randamentelor arată randamentele obligațiunilor de stat pe diferite scadențe. Forma ei oferă semnale despre așteptările pieței; o curbă inversată este urmărită ca posibil semn de recesiune.

Durata măsoară sensibilitatea prețului unei obligațiuni la variația ratelor dobânzii. Cu cât durata este mai mare, cu atât prețul reacționează mai puternic la schimbările de dobândă.

Obligațiunile zero cupon nu plătesc dobândă periodică. Sunt vândute sub valoarea nominală, iar câștigul investitorului este diferența dintre prețul de cumpărare și valoarea nominală încasată la scadență.

Riscul de credit este riscul ca emitentul unei obligațiuni să nu își plătească dobânzile sau să nu returneze suma împrumutată. Ratingul de credit ajută la evaluarea acestui risc.

Riscul de rată a dobânzii este riscul ca prețul unei obligațiuni să scadă atunci când dobânzile din piață cresc. Obligațiunile cu durată mare sunt mai expuse acestui risc.

Un eurobond este o obligațiune emisă într-o altă monedă decât cea a țării unde este plasată, adesea pentru a accesa investitori internaționali. Statele și companiile mari le folosesc frecvent.

Un ETF (Exchange-Traded Fund) este un fond care grupează mai multe active (acțiuni, obligațiuni) și se tranzacționează la bursă, ca o acțiune. Permite expunerea la un indice sau sector întreg, cu costuri reduse.

Un fond mutual (fond deschis de investiții) adună banii mai multor investitori și îi plasează într-un portofoliu diversificat, administrat de profesioniști. Investitorii dețin unități de fond proporționale cu suma investită.

Activul net (Net Asset Value) este valoarea per unitate a unui fond, calculată ca valoarea totală a activelor minus datoriile, împărțită la numărul de unități. Este prețul de referință pentru cumpărarea și răscumpărarea unităților.

O unitate de fond reprezintă o parte din activele unui fond de investiții. Cumpărând unități, devii participant la fond proporțional cu suma investită. Valoarea unei unități este dată de activul net (NAV).

Un fond index urmărește automat componența unui indice bursier, oferind expunere la întreaga piață reprezentată de acel indice. Are costuri reduse, fiind administrat pasiv.

Managementul pasiv urmărește un indice, cu costuri mici; managementul activ presupune selecția activelor de către administratori, cu scopul de a depăși piața, dar cu costuri mai mari.

Comisionul de administrare (exprimat adesea ca TER, raportul total al costurilor) este costul anual al deținerii unui fond, ca procent din suma investită. Costurile reduse contează mult pe termen lung.

Un fond de pensii adună și investește contribuțiile participanților pentru a le asigura un venit la pensionare. Are un orizont de investiție lung și o strategie axată pe stabilitate.

Un benchmark este un indice de referință față de care se compară performanța unui fond sau a unui portofoliu. Permite evaluarea reală a rezultatelor obținute.

Un REIT este un fond care investește în proprietăți imobiliare generatoare de venit și distribuie o mare parte din câștig sub formă de dividende. Permite expunerea la piața imobiliară fără a cumpăra direct proprietăți.

Un fond închis are un număr fix de unități, tranzacționate între investitori, adesea la bursă. Spre deosebire de fondul deschis, nu emite și nu răscumpără continuu unități la cerere.

Un fond monetar investește în instrumente de datorie pe termen foarte scurt, cu risc redus. Este folosit pentru a păstra banii relativ în siguranță și lichizi, cu un randament modest.

Un fond de obligațiuni investește în titluri de datorie diversificate. Oferă expunere la venit fix fără a cumpăra obligațiuni individuale, dar valoarea unităților fluctuează cu dobânzile.

Un fond mixt combină mai multe clase de active, de regulă acțiuni și obligațiuni, într-un singur portofoliu. Proporția dintre ele determină profilul de risc al fondului.

Un ETF de distribuire plătește dividendele către investitori, în timp ce unul de acumulare le reinvestește automat în fond. Alegerea depinde de obiectiv: venit curent sau creștere pe termen lung.

Eroarea de urmărire arată cât de mult se abate performanța unui fond index de la indicele pe care îl urmărește. O eroare mică înseamnă că fondul replică fidel indicele.

Prospectul este documentul oficial care descrie un fond sau o emisiune: strategie, riscuri, costuri și reguli. Investitorii ar trebui să îl citească înainte de a investi.

Un fond suveran este un fond de investiții deținut de stat, care administrează rezerve sau venituri naționale (de exemplu din resurse naturale) pentru obiective pe termen lung.

Forex (Foreign Exchange) este piața valutară globală, unde se schimbă monede una contra alteia. Este cea mai mare piață financiară din lume, funcționează extrabursier (OTC) și este deschisă 24 de ore pe zi, 5 zile pe săptămână.

O pereche valutară exprimă valoarea unei monede în raport cu alta. Prima monedă este moneda de bază, a doua este moneda cotată. Perechile se împart în majore, minore și exotice.

Pip (Percentage in Point) este cea mai mică variație standard de preț a unei perechi valutare. Pentru majoritatea perechilor, un pip reprezintă a patra zecimală a cotației. Pip-ul măsoară câștigul sau pierderea unei poziții.

Lotul este unitatea standard de volum în tranzacționarea valutară. Un lot standard echivalează cu 100.000 de unități din moneda de bază. Există și loturi mai mici: mini (10.000), micro (1.000) și nano (100).

Swap-ul este dobânda plătită sau încasată pentru menținerea unei poziții deschise peste noapte. Apare din diferența de rată a dobânzii dintre cele două monede ale unei perechi. Poate fi pozitiv sau negativ.

XAU/USD este simbolul folosit pentru tranzacționarea aurului în raport cu dolarul american; XAU este codul standard al aurului. Aurul este considerat un activ de refugiu, căutat adesea în perioade de incertitudine economică.

Într-o pereche valutară, prima monedă este moneda de bază, iar a doua este moneda cotată. Cursul arată câte unități din moneda cotată sunt necesare pentru o unitate din moneda de bază.

Perechile majore includ cele mai tranzacționate monede din lume, toate față de dolarul american (de exemplu EUR/USD, GBP/USD, USD/JPY). Au lichiditate mare și, de regulă, spread-uri reduse.

Perechile minore nu includ dolarul american (de exemplu EUR/GBP), iar cele exotice combină o monedă majoră cu una dintr-o economie mai mică. Acestea din urmă au lichiditate redusă și spread-uri mai mari.

Cursul încrucișat (cross rate) este cursul dintre două monede, calculat fără a folosi direct dolarul american ca intermediar. Apare la perechile care nu conțin dolarul.

Piața valutară funcționează 24 de ore în zilele lucrătoare, împărțită în sesiuni principale: Sydney, Tokyo, Londra și New York. Suprapunerea sesiunilor Londra și New York aduce cea mai mare activitate.

Carry trade este strategia prin care împrumuți o monedă cu dobândă mică și investești într-una cu dobândă mai mare, urmărind diferența de dobândă. Presupune un risc valutar important.

Un pipette este a zecea parte dintr-un pip, adică zecimala suplimentară afișată de multe platforme pentru o precizie mai mare a cotației.

O cotație directă exprimă câtă monedă locală este necesară pentru o unitate de monedă străină; cotația indirectă arată invers. Distincția contează pentru a interpreta corect cursul.

Aprecierea este creșterea valorii unei monede față de alta, iar deprecierea, scăderea ei. Sunt determinate de dobânzi, fluxuri de capital și starea economiei.

Ancorarea valutară (peg) este menținerea cursului unei monede la o valoare fixă față de altă monedă sau un coș de monede. Necesită intervenții ale băncii centrale pentru a susține paritatea.

O intervenție valutară este acțiunea băncii centrale de a cumpăra sau vinde valută pentru a influența cursul propriei monede. Este folosită pentru a reduce volatilitatea sau a apăra o paritate.

Rezervele valutare sunt activele în valută străină deținute de banca centrală. Servesc la susținerea monedei naționale, la plata importurilor și la onorarea datoriei externe.

Un fixing valutar este un curs de referință stabilit la o oră fixă, folosit pentru evaluări și decontări. Mecanismele de fixing au fost reformate după scandaluri de manipulare documentate de autorități.

O marfă este o materie primă tranzacționată standardizat pe piețe: metale, energie, produse agricole. Mărfurile de același tip și aceeași calitate sunt interschimbabile, indiferent de producător.

Aurul este un metal prețios folosit de secole ca rezervă de valoare și activ de refugiu. În perioade de incertitudine sau inflație, mulți investitori cresc expunerea la aur. Se tranzacționează și prin simbolul XAU/USD.

Petrolul este una dintre cele mai tranzacționate mărfuri. Brent și WTI sunt cele două repere principale de preț, în funcție de regiune și calitate. Prețul petrolului influențează inflația și economia globală.

Gazul natural este o marfă energetică foarte volatilă, sensibilă la sezon, vreme și factori geopolitici. Se tranzacționează prin contracte futures și prin instrumente derivate.

Metalele prețioase (aur, argint, platină, paladiu) au atât utilizări industriale, cât și rol de rezervă de valoare. Aurul și argintul sunt cele mai populare printre investitori.

Metalele industriale (cupru, aluminiu, zinc) sunt folosite în producție și construcții. Prețurile lor reflectă adesea starea economiei globale; cuprul este supranumit barometrul economiei.

Mărfurile agricole (grâu, porumb, soia, cafea, zahăr) sunt produse cultivate, tranzacționate pe piețe specializate. Prețurile depind de recolte, vreme și cererea globală.

Contango este situația în care prețul futures al unei mărfi este mai mare decât prețul spot, de regulă din cauza costurilor de stocare și finanțare. Situația opusă se numește backwardation.

Backwardation este situația în care prețul futures al unei mărfi este mai mic decât prețul spot, semnalând adesea o cerere imediată puternică. Este opusul situației contango.

Un indice de mărfuri urmărește prețul unui coș de materii prime (energie, metale, produse agricole). Permite expunerea la piața de mărfuri în ansamblu, fără a tranzacționa fiecare marfă separat.

Un activ de refugiu este căutat în perioade de criză sau incertitudine, pentru că tinde să-și păstreze valoarea. Aurul și unele valute considerate sigure sunt exemple clasice.

Un CFD (Contract for Difference) este un instrument financiar derivat prin care speculezi pe diferența de preț a unui activ, fără a-l deține efectiv. Permite poziții atât pe creștere, cât și pe scădere, și folosește efectul de levier.

Un instrument derivat este un contract a cărui valoare derivă din prețul unui alt activ, numit activ suport (underlying) — o acțiune, o valută, o marfă sau un indice. Exemple de derivate: CFD-uri, contracte futures, opțiuni.

Efectul de levier îți permite să controlezi o poziție mai mare decât capitalul depus, folosind bani împrumutați de la broker. Levierul amplifică atât câștigurile potențiale, cât și pierderile, în aceeași proporție.

Marja este suma de bani pe care trebuie să o depui pentru a deschide și menține o poziție cu levier. Funcționează ca o garanție. Cu cât levierul este mai mare, cu atât marja necesară este mai mică.

Apelul în marjă este avertismentul brokerului că fondurile din cont au scăzut sub nivelul necesar pentru a menține pozițiile deschise. Dacă nu adaugi fonduri, brokerul poate închide automat pozițiile (stop out / close-out).

Un contract futures este un acord standardizat de a cumpăra sau vinde un activ la un preț fixat acum, dar cu livrare la o dată viitoare. Se tranzacționează pe piețe reglementate și este folosit atât pentru speculație, cât și pentru acoperirea riscului (hedging).

Activul suport (underlying) este instrumentul de la care derivă valoarea unui produs derivat. La un CFD pe acțiuni Apple (AAPL), activul suport este acțiunea Apple; prețul CFD-ului urmărește prețul acesteia.

Marja liberă este partea din fondurile contului care nu este blocată drept garanție pentru pozițiile deschise și poate fi folosită pentru a deschide poziții noi sau a absorbi pierderi.

Stop out (numit și margin close-out în limbaj reglementar) este nivelul la care brokerul închide automat pozițiile, atunci când fondurile scad sub un prag minim, pentru a limita pierderile.

Un contract forward este un acord nestandardizat de a cumpăra sau a vinde un activ la un preț fixat acum, cu livrare la o dată viitoare. Spre deosebire de futures, se tranzacționează extrabursier (OTC).

Valoarea nominală reprezintă valoarea totală a poziției controlate, nu suma depusă ca marjă. Cu efect de levier, valoarea nominală este mult mai mare decât capitalul angajat, ceea ce amplifică și riscul.

CFD-urile pot avea ca activ suport acțiuni, indici bursieri, mărfuri, valute sau criptomonede. Pe conturile de tip Raw sau ECN, comisionul se aplică tuturor claselor de active, nu doar acțiunilor.

Comisionul overnight este costul de finanțare perceput pentru menținerea unei poziții cu levier peste noapte. Reflectă dobânda asociată sumei împrumutate de la broker și poate eroda profitul pozițiilor pe termen lung.

Un swap pe rata dobânzii este un contract prin care două părți schimbă fluxuri de dobândă, de regulă o dobândă fixă contra uneia variabile. Este folosit pentru a gestiona riscul de rată a dobânzii.

Un credit default swap este un contract care funcționează ca o asigurare împotriva neplății unei datorii. Cumpărătorul plătește o primă, iar vânzătorul îl despăgubește dacă emitentul intră în incapacitate de plată.

Marja inițială este suma necesară pentru a deschide o poziție cu levier. Reprezintă garanția cerută de broker la momentul deschiderii, calculată ca procent din valoarea nominală a poziției.

Marja de menținere este nivelul minim de fonduri necesar pentru a păstra deschisă o poziție. Dacă fondurile scad sub acest prag, apare apelul în marjă și, ulterior, închiderea forțată.

Contractele derivate cu scadență (precum futures) expiră la o dată stabilită. Rolarea înseamnă închiderea contractului care expiră și deschiderea unuia cu scadență mai îndepărtată, pentru a menține expunerea.

O opțiune îți dă dreptul, dar nu și obligația, de a cumpăra (call) sau de a vinde (put) un activ la un preț stabilit (strike), până la o anumită dată. Pentru acest drept plătești o primă.

Opțiunile binare sunt contracte cu rezultat de tip „tot sau nimic", legat de îndeplinirea unei condiții de preț la un moment fix. Sunt produse cu risc foarte ridicat.

Un warrant este un instrument financiar care dă dreptul de a cumpăra sau de a vinde un activ-suport la un preț stabilit, până la o anumită dată. Seamănă cu o opțiune, dar este emis de obicei de o instituție financiară.

O opțiune call îți dă dreptul, dar nu și obligația, de a cumpăra un activ la un preț stabilit (strike), până la o anumită dată. Cumperi un call când anticipezi creșterea prețului.

O opțiune put îți dă dreptul, dar nu și obligația, de a vinde un activ la un preț stabilit (strike), până la o anumită dată. Cumperi un put când anticipezi scăderea prețului sau pentru a-ți proteja portofoliul.

Prețul de exercitare (strike) este prețul fixat la care poate fi cumpărat sau vândut activul suport al unei opțiuni. Relația dintre strike și prețul pieței determină valoarea opțiunii.

Prima este suma plătită de cumpărătorul unei opțiuni pentru dreptul oferit de aceasta. Reprezintă costul și, totodată, pierderea maximă a cumpărătorului dacă opțiunea nu este exercitată.

Acești termeni descriu relația dintre prețul pieței și strike: o opțiune este in the money când ar aduce profit la exercitare, at the money când prețul este egal cu strike și out of the money când nu ar aduce profit.

Un produs structurat este un instrument financiar care combină mai multe componente (de exemplu o obligațiune și o opțiune) pentru a oferi un profil specific de risc și randament. Poate fi complex și greu de evaluat.

O opțiune americană poate fi exercitată oricând până la scadență, în timp ce una europeană doar la data scadenței. Distincția privește momentul exercitării, nu locul tranzacționării.

Valoarea intrinsecă a unei opțiuni este câștigul pe care l-ar aduce dacă ar fi exercitată acum. O opțiune out of the money are valoare intrinsecă zero; valoarea ei provine doar din valoarea-timp.

Valoarea-timp este partea din prima unei opțiuni care reflectă timpul rămas până la scadență și incertitudinea. Scade pe măsură ce se apropie scadența, fenomen numit erodare în timp.

Volatilitatea implicită este volatilitatea așteptată de piață pentru activul suport, dedusă din prețul opțiunilor. O volatilitate implicită mare scumpește opțiunile, indiferent de direcția prețului.

Indicatorii greci (delta, gamma, theta, vega) măsoară sensibilitatea prețului unei opțiuni la diferiți factori: mișcarea activului suport, trecerea timpului, schimbarea volatilității. Sunt folosiți pentru gestionarea riscului.

Un covered call este o strategie în care deții un activ și vinzi o opțiune call pe el, încasând prima. Generează venit suplimentar, dar limitează câștigul dacă prețul crește mult.

Un ordin la piață este un ordin de cumpărare sau vânzare executat imediat, la cel mai bun preț disponibil în acel moment. Avantajul este viteza; dezavantajul este că prețul final poate diferi ușor de cel văzut (slippage).

Un ordin limită se execută doar la prețul stabilit de tine sau la unul mai favorabil. Îți oferă control asupra prețului, dar nu garantează execuția — dacă prețul nu atinge nivelul indicat, ordinul rămâne neexecutat.

Stop loss este un ordin care închide automat o poziție atunci când prețul atinge un nivel de pierdere prestabilit. Este un instrument esențial de management al riscului, prin care limitezi pierderile dintr-o tranzacție.

Take profit este un ordin care închide automat o poziție când prețul atinge un nivel de câștig prestabilit. Permite fixarea profitului fără să urmărești piața permanent.

Slippage este diferența dintre prețul așteptat al unui ordin și prețul la care se execută efectiv. Apare în special în perioade de volatilitate ridicată sau lichiditate redusă.

Un ordin stop se activează doar când prețul atinge un nivel prestabilit, transformându-se apoi într-un ordin la piață. Este folosit pentru a intra în piață la confirmarea unei mișcări sau pentru a limita pierderile.

Trailing stop este un ordin stop care urmează prețul la o distanță fixă atunci când acesta evoluează favorabil, blocând profitul acumulat. Dacă prețul se întoarce, ordinul rămâne la ultimul nivel atins.

Un ordin stop-limită combină un ordin stop cu un ordin limită: când prețul atinge nivelul stop, se plasează un ordin limită la prețul indicat. Oferă control asupra prețului, dar nu garantează execuția.

Un ordin Good Till Cancelled (GTC) rămâne activ până când este executat sau anulat manual, indiferent de câte zile trec. Se opune ordinului valabil doar pentru ziua curentă.

Un ordin de zi este valabil doar pentru ședința de tranzacționare curentă. Dacă nu este executat până la închiderea pieței, se anulează automat.

Un requote apare când prețul cerut nu mai este disponibil la momentul execuției, iar brokerul propune un preț nou. Este mai frecvent în perioadele de volatilitate ridicată.

Lichidarea poziției înseamnă închiderea ei, fie voluntar, fie forțat de broker când fondurile nu mai acoperă marja necesară. Rezultatul, profit sau pierdere, devine realizat în acel moment.

Un ordin OCO leagă două ordine: dacă unul se execută, celălalt se anulează automat. Este folosit, de exemplu, pentru a plasa simultan un take profit și un stop loss.

Un ordin iceberg afișează în piață doar o parte din volumul total, ascunzând restul. Este folosit de participanții mari pentru a nu influența prețul prin dezvăluirea întregului ordin.

O execuție parțială apare când doar o parte din ordin este îndeplinită, deoarece nu există suficientă lichiditate la prețul cerut. Restul rămâne activ sau se anulează, în funcție de tipul ordinului.

Aceste ordine se execută la prețul stabilit în ședința de deschidere sau de închidere a pieței. Sunt folosite pentru a tranzacționa la prețurile de referință ale zilei.

Graficul în lumânări (candlestick) afișează, pentru fiecare interval de timp, patru prețuri: deschidere, închidere, maxim și minim. Corpul și „umbrele" lumânării arată direcția și forța mișcării de preț.

Trendul este direcția generală în care se mișcă prețul pe o anumită perioadă. Poate fi ascendent (creștere), descendent (scădere) sau lateral. Identificarea trendului este esențială în analiza tehnică.

Suportul este un nivel de preț unde scăderile tind să se oprească, iar rezistența un nivel unde creșterile tind să se oprească. Aceste niveluri îi ajută pe traderi să anticipeze posibile puncte de întoarcere a prețului.

Media mobilă netezește evoluția prețului prin calcularea mediei pe un număr de perioade. Ajută la identificarea trendului și a punctelor de schimbare. Cele mai folosite sunt media simplă (SMA) și cea exponențială (EMA).

RSI este un indicator de impuls care măsoară viteza și amploarea mișcărilor de preț, pe o scară de la 0 la 100. Valorile peste 70 sugerează supracumpărare, iar cele sub 30 sugerează supravânzare.

O zonă de consolidare este o perioadă în care prețul se mișcă lateral, între un nivel de suport și unul de rezistență, fără un trend clar. Apare adesea înainte de o mișcare amplă, când piața „își adună forțele".

Timeframe-ul este intervalul de timp reprezentat de fiecare lumânare sau bară pe grafic, de la un minut până la o lună. Alegerea timeframe-ului depinde de stilul de tranzacționare.

Volumul arată câte unități dintr-un activ au fost tranzacționate într-un interval. Un volum mare confirmă, de regulă, puterea unei mișcări de preț, iar unul scăzut o pune sub semnul întrebării.

MACD este un indicator de impuls care compară două medii mobile pentru a semnala schimbări de trend și de putere a mișcării. Este folosit împreună cu linia de semnal și histograma.

Benzile Bollinger sunt formate dintr-o medie mobilă și două benzi situate la o distanță dată de aceasta. Se lărgesc când volatilitatea crește și se îngustează când scade, ajutând la identificarea extremelor de preț.

Nivelurile Fibonacci sunt procente derivate dintr-o secvență matematică (în special 38,2%, 50% și 61,8%), folosite pentru a estima posibile zone de suport și rezistență în timpul corecțiilor de preț.

O linie de trend unește mai multe puncte de preț pentru a evidenția direcția pieței. Linia trasată sub prețuri susține un trend ascendent, iar cea de deasupra, un trend descendent.

Un breakout apare când prețul depășește un nivel important de suport sau rezistență, semnalând posibila continuare a mișcării în acea direcție. Confirmarea prin volum crescut îi sporește fiabilitatea.

Un pullback este o mișcare temporară a prețului în sens opus trendului dominant, înainte ca acesta să se reia. Traderii îl urmăresc pentru a intra în piață la un preț mai favorabil.

Divergența apare când prețul și un indicator (precum RSI) se mișcă în direcții opuse. Poate semnala slăbirea trendului curent și o posibilă întoarcere a prețului.

Punctele pivot sunt niveluri de preț calculate din maximul, minimul și închiderea perioadei anterioare, folosite pentru a anticipa zone de suport și rezistență în ședința curentă.

Un indicator tehnic este un calcul matematic aplicat prețului sau volumului, afișat pe grafic pentru a ajuta la interpretarea pieței. Indicatorii nu prezic viitorul; oferă doar o perspectivă suplimentară.

Un gap este un salt al prețului între închiderea unei perioade și deschiderea următoarei, vizibil ca un spațiu gol pe grafic. Apare des după știri importante sau la deschiderea pieței.

Doji este o lumânare la care prețul de deschidere și cel de închidere sunt aproape egale, formând un corp foarte mic. Semnalează indecizie în piață și o posibilă schimbare de direcție.

Un retracement este o corecție parțială a prețului în sens contrar trendului, urmată de reluarea acestuia. Se deosebește de o inversare completă a trendului prin amploarea redusă.

Un canal de preț se formează între două linii de trend paralele, între care prețul oscilează. Marginile canalului acționează ca niveluri de suport și rezistență.

O formațiune grafică este un tipar recurent al prețului (precum cap și umeri sau dublu vârf), folosit pentru a anticipa posibile mișcări viitoare. Fiabilitatea crește când este confirmată de volum.

Media mobilă simplă (SMA) acordă pondere egală tuturor perioadelor, iar cea exponențială (EMA) dă mai multă greutate prețurilor recente, reacționând mai rapid la schimbări.

Oscilatorul stochastic compară prețul de închidere cu intervalul de preț dintr-o perioadă, pe o scară de la 0 la 100. Este folosit pentru a identifica zonele de supracumpărare și supravânzare.

ATR (Average True Range) măsoară volatilitatea unui activ, indicând amplitudinea medie a mișcărilor de preț. Este folosit pentru a calibra nivelurile de stop loss în funcție de volatilitate.

VWAP (Volume Weighted Average Price) este prețul mediu al unui activ într-o zi, ponderat cu volumul. Servește ca reper pentru a evalua dacă tranzacțiile au fost executate la un preț bun.

Profilul de volum arată cât volum s-a tranzacționat la fiecare nivel de preț, nu în timp. Evidențiază zonele cu interes mare, care pot acționa ca suport sau rezistență.

Teoria Dow este un set de principii clasice despre mișcarea piețelor, formulate la începutul secolului XX. Stă la baza analizei tehnice moderne, însă multe idei au fost între timp rafinate sau contestate și se studiază mai ales ca fundament istoric.

Teoria valurilor Elliott susține că piețele se mișcă în tipare repetitive de valuri. Este o abordare subiectivă și contestată: aceleași grafice pot fi interpretate diferit, iar dovezile privind fiabilitatea ei sunt slabe.

Metoda Wyckoff analizează relația dintre preț și volum pentru a identifica fazele de acumulare și de distribuție ale marilor participanți. Este o abordare clasică, folosită cu prudență și fără garanții de rezultat.

Metoda Gann combină prețul cu timpul și unghiuri geometrice. Include componente controversate, inclusiv referințe astrologice, tratate cu rezervă de comunitatea financiară. Fiabilitatea ei nu este susținută de dovezi solide.

Raportul P/E (Price to Earnings) compară prețul unei acțiuni cu profitul per acțiune al companiei. Arată câți ani de profituri actuale ar acoperi prețul plătit. Este folosit pentru a evalua dacă o acțiune este scumpă sau ieftină.

EBITDA reprezintă profitul unei companii înainte de dobânzi, impozite, deprecieri și amortizări. Este folosit pentru a evalua performanța operațională, fără efectul deciziilor de finanțare și al celor contabile.

Bilanțul contabil prezintă, la un moment dat, activele, datoriile și capitalurile proprii ale unei companii. Este unul dintre documentele de bază pentru analiza fundamentală a unei firme.

Contul de profit și pierdere arată veniturile, cheltuielile și profitul unei companii într-o perioadă. Împreună cu bilanțul și fluxul de numerar, formează situațiile financiare de bază pentru analiză.

Fluxul de numerar arată banii care intră și ies efectiv dintr-o companie. O firmă poate raporta profit, dar să aibă probleme dacă fluxul de numerar este negativ; de aceea analiștii îl urmăresc atent.

ROE (Return on Equity) măsoară cât profit generează o companie raportat la capitalurile proprii. Arată cât de eficient folosește firma banii acționarilor.

ROA (Return on Assets) măsoară cât profit generează o companie raportat la totalul activelor sale. Indică eficiența cu care firma își folosește resursele.

Marja netă arată ce procent din venituri rămâne ca profit după toate cheltuielile. O marjă mare indică o companie eficientă sau cu putere de a stabili prețuri.

Raportul datorie/capital (Debt to Equity) compară datoriile unei companii cu capitalurile proprii. Un nivel ridicat indică o finanțare puternică prin împrumuturi și un risc financiar mai mare.

Raportul preț/vânzări compară capitalizarea unei companii cu veniturile ei. Este util mai ales pentru firmele care încă nu sunt profitabile, unde raportul P/E nu poate fi calculat.

Evaluarea DCF (Discounted Cash Flow) estimează valoarea unei companii prin actualizarea fluxurilor de numerar viitoare la prezent. Rezultatul depinde mult de ipotezele folosite, deci trebuie tratat cu prudență.

Valoarea de întreprindere (Enterprise Value) reflectă valoarea totală a unei companii, incluzând capitalizarea bursieră și datoria, minus numerarul. Oferă o imagine mai completă decât capitalizarea singură.

Raportul EV/EBITDA compară valoarea de întreprindere cu profitul operațional (EBITDA). Este folosit pentru a compara companii din același sector, indiferent de structura lor de finanțare.

Rata de distribuire arată ce procent din profit este plătit ca dividende. O rată foarte mare poate fi nesustenabilă, iar una mică indică reinvestirea profitului în creșterea companiei.

Capitalul de lucru este diferența dintre activele curente și datoriile curente ale unei companii. Arată dacă firma are suficiente resurse pe termen scurt pentru a-și acoperi obligațiile imediate.

Rata lichidității curente compară activele curente cu datoriile curente. O valoare peste 1 sugerează că firma își poate acoperi obligațiile pe termen scurt.

Multiplii de evaluare (P/E, P/B, EV/EBITDA) raportează prețul unei companii la indicatori financiari. Permit compararea rapidă a firmelor, dar trebuie folosiți în context, alături de alte metode.

Diversificarea înseamnă distribuirea capitalului pe mai multe active, sectoare sau piețe, pentru a reduce riscul. Ideea de bază: dacă un activ scade, altele pot compensa, astfel încât întregul portofoliu să fie mai stabil.

Corelația măsoară cât de mult se mișcă două active în aceeași direcție. Activele puternic corelate oferă o diversificare slabă, deoarece tind să scadă împreună în perioadele dificile.

Riscul sistematic afectează întreaga piață (de exemplu o criză economică) și nu poate fi eliminat prin diversificare. Riscul nesistematic este specific unui activ sau unei companii și poate fi redus prin diversificare.

Alocarea activelor este împărțirea capitalului pe clase de active (acțiuni, obligațiuni, numerar, mărfuri) potrivit obiectivelor și toleranței la risc. Este considerată decizia care influențează cel mai mult rezultatul pe termen lung.

Rebalansarea este readucerea portofoliului la alocarea-țintă, după ce mișcările pieței au modificat ponderile. Presupune vânzarea a ceea ce a crescut prea mult și cumpărarea a ceea ce a scăzut.

Beta măsoară cât de mult se mișcă un activ față de piață. Un beta de 1 înseamnă mișcare la fel ca piața; peste 1, mai volatil; sub 1, mai puțin volatil decât piața.

Alfa măsoară randamentul obținut peste cel așteptat în raport cu riscul asumat și cu piața. O alfa pozitivă indică performanță superioară unui simplu indice de referință.

Indicele Sharpe măsoară randamentul unei investiții raportat la riscul asumat. Cu cât este mai mare, cu atât randamentul ajustat la risc este mai bun. Permite compararea corectă a strategiilor.

Frontiera eficientă este ansamblul portofoliilor care oferă cel mai bun randament posibil pentru un nivel dat de risc. Concept din teoria modernă a portofoliului, ajută la combinarea optimă a activelor.

Teoria modernă a portofoliului arată cum combinarea activelor cu corelații diferite poate reduce riscul total fără a sacrifica randamentul. Este baza diversificării raționale.

Orizontul de investiție este perioada în care intenționezi să-ți păstrezi investițiile înainte de a avea nevoie de bani. Un orizont mai lung permite, de regulă, asumarea unui risc mai mare.

Profilul de risc reflectă cât risc ești dispus și capabil să accepți, în funcție de obiective, venit, experiență și temperament. El ghidează alegerea instrumentelor și a alocării.

Investiția eșalonată înseamnă plasarea unor sume egale, la intervale regulate, indiferent de preț. Astfel, cumperi mai multe unități când prețul e jos și mai puține când e sus, mediind costul în timp.

Portofoliul 60/40 alocă 60% acțiuni și 40% obligațiuni, ca echilibru clasic între creștere și stabilitate. Este un punct de pornire frecvent pentru investitorii pe termen lung.

Modelul All-Weather, asociat lui Ray Dalio (Bridgewater), urmărește un portofoliu care rezistă în orice mediu economic, prin echilibrarea activelor în funcție de risc, nu de sumă. Este o abordare teoretică, nu o garanție.

Raportul risc/recompensă compară pierderea potențială cu câștigul potențial al unei tranzacții. Un raport de 1:3 înseamnă că riști o unitate pentru a câștiga trei. Este un instrument-cheie pentru o disciplină solidă.

Mărimea poziției este suma de capital alocată unei singure tranzacții. Stabilirea corectă a mărimii poziției te ajută să limitezi pierderea maximă pe tranzacție la un procent mic din cont.

Drawdown-ul este scăderea capitalului de la un vârf până la un minim ulterior, exprimată de obicei în procente. Măsoară cât de mult a pierdut un cont sau o strategie înainte de a reveni la nivelul anterior.

Hedging (acoperirea riscului) înseamnă deschiderea unei poziții menite să compenseze riscul unei alte poziții deja deținute. Scopul nu este profitul, ci protejarea capitalului împotriva mișcărilor nefavorabile de preț. Este folosit frecvent de companii și investitori.

Protecția împotriva soldului negativ împiedică contul să ajungă sub zero: chiar dacă piața se mișcă brusc, nu poți pierde mai mult decât ai depus. În UE este o măsură impusă de ESMA pentru investitorii non-profesioniști.

Expunerea este suma totală pe care o riști pe piață printr-una sau mai multe poziții. Cu cât expunerea este mai mare față de capital, cu atât riscul portofoliului crește.

Regula de 1% este un principiu de management al riscului prin care nu riști mai mult de 1% din capital pe o singură tranzacție. Limitează pierderile dintr-o serie de tranzacții nereușite.

Rata de câștig este procentul tranzacțiilor încheiate pe profit din totalul tranzacțiilor. O rată mare nu garantează profitabilitatea; contează și raportul risc/recompensă.

Capitalul de risc este partea din banii tăi pe care îți permiți să o pierzi fără a-ți afecta situația financiară. Tranzacționarea ar trebui făcută doar cu acest tip de capital.

Riscul valutar este riscul ca o variație a cursului de schimb să îți afecteze investițiile denominate în altă monedă. Apare ori de câte ori investești în active dintr-o monedă diferită de a ta.

Riscul de lichiditate este riscul de a nu putea vinde un activ rapid, la un preț corect, din lipsă de cumpărători. Activele puțin tranzacționate sunt mai expuse acestui risc.

Riscul de piață este riscul de pierdere din cauza mișcărilor generale ale pieței: prețuri, dobânzi, cursuri valutare. Afectează majoritatea activelor și nu poate fi eliminat complet prin diversificare.

Value at Risk (VaR) estimează pierderea maximă probabilă a unui portofoliu, într-un interval de timp și cu o probabilitate dată. Este folosit de instituții, dar are limite în perioade de criză extremă.

Riscul de contrapartidă este riscul ca cealaltă parte a unei tranzacții să nu își îndeplinească obligațiile. Casele de compensare și segregarea fondurilor reduc acest risc.

Tranzacționarea extrabursier (OTC) are loc direct între părți, în afara unei burse organizate. Multe instrumente, precum perechile valutare și CFD-urile, se tranzacționează extrabursier, prin intermediul brokerilor.

O piață reglementată este o platformă de tranzacționare supravegheată de o autoritate financiară, cu reguli stricte de transparență și protecție a investitorilor. Bursele de valori sunt piețe reglementate.

Bid este prețul la care piața cumpără de la tine (prețul de vânzare pentru tine), iar Ask este prețul la care piața vinde către tine (prețul de cumpărare pentru tine). Diferența dintre ele este spread-ul.

Spread-ul este diferența dintre prețul de cumpărare (ask) și cel de vânzare (bid) al unui instrument financiar. Reprezintă unul dintre costurile principale ale unei tranzacții și este una dintre modalitățile prin care brokerii câștigă.

Quote (cotația) este prețul curent afișat pentru un instrument financiar, format din prețul de cumpărare (bid) și cel de vânzare (ask). Cotația se actualizează în timp real, în funcție de cerere și ofertă.

Registrul de ordine (order book) afișează ordinele de cumpărare și de vânzare existente pentru un activ, pe niveluri de preț. Arată cererea și oferta și ajută la evaluarea lichidității.

Un furnizor de lichiditate este o instituție mare (de regulă o bancă) care pune la dispoziție prețuri de cumpărare și de vânzare, permițând execuția rapidă a ordinelor. Brokerii se conectează la mai mulți furnizori.

Decontarea este procesul prin care, după o tranzacție, are loc transferul efectiv al activului și al banilor între părți. Se realizează la un anumit interval după executarea ordinului.

O casă de compensare se interpune între cumpărător și vânzător, garantând îndeplinirea obligațiilor și reducând riscul de contrapartidă. Este folosită mai ales pe piețele de instrumente derivate reglementate.

Profunzimea pieței arată câte ordine de cumpărare și de vânzare există la diferite niveluri de preț. O piață cu profunzime mare absoarbe ordine mari fără variații bruște de preț.

Pe piața spot, activele se cumpără și se vând pentru livrare imediată, la prețul curent. Se deosebește de piața instrumentelor derivate, unde tranzacțiile se referă la prețuri și date viitoare.

ECN și STP sunt modele prin care brokerul trimite ordinele direct către furnizorii de lichiditate, fără intervenția unui dealer. Spre deosebire de modelul market maker, brokerul nu este contrapartida ta.

Un tick este cea mai mică variație posibilă a prețului unui instrument. Numărul de ticuri într-un interval reflectă activitatea pieței.

Spread-ul fix rămâne constant indiferent de condițiile pieței, iar cel variabil se modifică în funcție de lichiditate și volatilitate, putându-se lărgi în perioadele agitate.

Un depozitar central păstrează evidența electronică a valorilor mobiliare și asigură decontarea tranzacțiilor. Investitorul rămâne proprietarul de drept, chiar dacă deținerea este înregistrată prin custozi.

Un custode este o instituție care păstrează în siguranță activele financiare ale investitorilor și administrează decontarea și încasarea dividendelor. Investitorul rămâne beneficiarul real al activelor.

O contrapartidă centrală se interpune între cumpărător și vânzător pe piețele reglementate, devenind cumpărător pentru fiecare vânzător și invers. Reduce riscul ca o parte să nu își onoreze obligațiile.

Decontarea T+2 înseamnă că transferul efectiv al acțiunilor și al banilor are loc la două zile lucrătoare după tranzacție. Intervalul variază în funcție de piață și de instrument.

Registrul acționarilor este evidența oficială a deținătorilor de acțiuni ai unei companii. Pe piețele moderne, acțiunile sunt deținute prin custozi, dar investitorul rămâne beneficiarul real.

Bitcoin este prima și cea mai cunoscută criptomonedă, lansată în 2009. Funcționează pe o rețea descentralizată (blockchain), fără o autoritate centrală. Are o ofertă maximă limitată la 21 de milioane de unități.

Blockchain-ul este un registru digital distribuit, în care tranzacțiile sunt înregistrate în blocuri legate criptografic. Tehnologia stă la baza criptomonedelor și asigură transparența și rezistența la modificări.

Un stablecoin este o criptomonedă a cărei valoare este legată de un activ stabil, de obicei o monedă fiat precum dolarul american. Scopul este reducerea volatilității tipice criptomonedelor.

Altcoin este denumirea generică pentru orice criptomonedă, alta decât Bitcoin. Cuprinde mii de proiecte, cu utilizări și niveluri de risc foarte diferite.

Ethereum este o platformă blockchain care permite rularea contractelor inteligente (smart contracts) și a aplicațiilor descentralizate. Moneda sa nativă se numește Ether (ETH).

Un portofel digital (wallet) stochează cheile prin care accesezi și transferi criptomonede. Poate fi cald (conectat la internet) sau rece (offline), acesta din urmă fiind mai sigur.

Cheia privată este codul secret care îți dă control asupra criptomonedelor dintr-un portofel. Cine deține cheia privată controlează fondurile; pierderea ei înseamnă pierderea accesului.

Un exchange de criptomonede este o platformă unde se cumpără, se vând și se schimbă criptoactive. Alegerea unui exchange reglementat și sigur reduce riscurile.

Un token este o unitate digitală de valoare emisă pe un blockchain existent. Poate reprezenta o monedă, un drept de acces, un activ sau o parte dintr-un proiect.

Un contract inteligent este un program care se execută automat pe un blockchain atunci când sunt îndeplinite condiții prestabilite, fără intermediari. Stă la baza aplicațiilor descentralizate.

Mineritul este procesul prin care tranzacțiile sunt validate și adăugate în blockchain, iar participanții sunt recompensați cu criptomonede. Consumă resurse de calcul și energie semnificative.

Halving-ul este înjumătățirea programată a recompensei pentru minerit, care apare la intervale fixe în cazul Bitcoin. Reduce ritmul de emisie a noilor unități.

DeFi (Decentralized Finance) reunește servicii financiare construite pe blockchain, precum împrumuturi și schimburi, fără instituții tradiționale. Oferă acces deschis, dar implică riscuri tehnice și de reglementare.

Un NFT (Non-Fungible Token) este un token digital unic, care atestă proprietatea asupra unui obiect digital. Spre deosebire de criptomonede, NFT-urile nu sunt interschimbabile și au piețe foarte speculative.

Staking-ul înseamnă blocarea unor criptomonede pentru a susține funcționarea unei rețele blockchain, în schimbul unor recompense. Implică riscuri tehnice și de piață, iar fondurile pot fi indisponibile o perioadă.

Web3 este o viziune asupra internetului bazată pe rețele descentralizate și blockchain, în care utilizatorii dețin date și active. Este un domeniu în dezvoltare, cu maturitate și reglementare încă incerte.

Taxa de rețea (gas fee) este costul plătit pentru a procesa o tranzacție pe un blockchain. Variază în funcție de aglomerarea rețelei și poate crește mult în perioadele de activitate intensă.

Un criptoactiv este o reprezentare digitală a valorii sau a unor drepturi, bazată pe tehnologia blockchain. Categoria include monede, token-uri și stablecoin-uri.

Un registru distribuit (Distributed Ledger Technology) este o bază de date partajată între mai mulți participanți, fără o autoritate centrală. Blockchain-ul este cea mai cunoscută formă a sa.

CNPF este autoritatea care reglementează și supraveghează piața financiară nebancară din Republica Moldova, inclusiv piața de capital. Are rolul de a proteja investitorii și de a asigura funcționarea corectă a pieței.

ESMA este autoritatea europeană pentru piețe financiare. A introdus în 2018 măsuri de protecție pentru investitorii non-profesioniști — limite de levier la CFD-uri și interdicția opțiunilor binare. Aceste măsuri sunt acum aplicate permanent de autoritățile naționale din fiecare stat membru, cu aceleași praguri.

MiFID II este cadrul european care reglementează piețele de instrumente financiare. Stabilește reguli de transparență, clasificarea clienților și obligații de protecție a investitorilor pentru firmele de investiții din UE.

Un broker reglementat este autorizat și supravegheat de o autoritate financiară recunoscută. Reglementarea impune reguli de protecție a fondurilor clienților și transparență. Verificarea reglementării este primul pas în alegerea unui broker.

Fondul de compensare protejează investitorii în cazul în care o firmă membră devine insolvabilă și nu își poate îndeplini obligațiile. În Republica Moldova, compensația maximă per investitor este echivalentul în lei a 1.000 de euro.

KYC (Know Your Customer) este procedura prin care brokerii reglementați verifică identitatea clienților înainte de deschiderea unui cont. Face parte din regulile de prevenire a spălării banilor (AML) și protejează atât clientul, cât și firma.

ASF este autoritatea care reglementează și supraveghează piața de capital, asigurările și pensiile private din România. Stabilește reguli pentru protecția investitorilor.

Banca Națională a Moldovei este banca centrală a Republicii Moldova. Administrează politica monetară, supraveghează sistemul bancar și publică zilnic cursul oficial al valutelor.

Legea 177/2025 reglementează modul în care firmele pot promova, vinde și distribui instrumente financiare în Republica Moldova. A inițiat reglementarea pieței derivatelor și a întărit protecția investitorilor.

Segregarea fondurilor înseamnă păstrarea banilor clienților în conturi separate de cele ale brokerului. Astfel, în caz de insolvabilitate a firmei, fondurile clienților sunt protejate.

Avertismentul de risc este o informare obligatorie prin care firmele atrag atenția asupra riscului de pierdere. Pentru CFD-uri, el include procentul investitorilor non-profesioniști care pierd bani.

Reglementările împart clienții în profesioniști și non-profesioniști. Investitorii non-profesioniști beneficiază de un nivel mai ridicat de protecție, inclusiv limite de levier și avertismente obligatorii.

Un conflict de interese apare când interesele unei firme financiare pot intra în contradicție cu cele ale clientului. Firmele reglementate sunt obligate să identifice, să gestioneze și să comunice astfel de situații.

AML (Anti-Money Laundering) reunește regulile prin care firmele financiare previn spălarea banilor și finanțarea activităților ilegale. Procedurile KYC fac parte din acest cadru.

GDPR este regulamentul european privind protecția datelor personale. Impune firmelor reguli stricte de colectare, stocare și utilizare a datelor clienților, cu drepturi clare pentru aceștia.

Tranzacționarea cu informații privilegiate înseamnă folosirea unor informații confidențiale, nepublicate, pentru a obține un avantaj pe piață. Este ilegală și sancționată de autoritățile financiare.

Manipularea pieței cuprinde acțiunile menite să distorsioneze artificial prețul sau volumul unui activ, pentru a induce în eroare ceilalți participanți. Este interzisă și urmărită de reglementatori.

Abuzul de piață este termenul general pentru practicile ilegale care subminează integritatea piețelor, precum tranzacționarea cu informații privilegiate și manipularea prețurilor.

Execuția optimă este obligația firmelor de investiții de a obține cel mai bun rezultat posibil pentru clienți la executarea ordinelor, ținând cont de preț, cost, viteză și probabilitate de execuție.

Testul de adecvare evaluează dacă un produs financiar se potrivește cunoștințelor, experienței și obiectivelor clientului. Firmele reglementate sunt obligate să îl aplice pentru a proteja investitorii.

Licența este autorizația acordată de o autoritate financiară unei firme pentru a presta servicii de investiții. Verificarea licenței și a autorității care a emis-o este primul pas în evaluarea unui broker.

CySEC (Cipru) și FCA (Marea Britanie) sunt autorități de reglementare a piețelor financiare recunoscute internațional. Mulți brokeri globali sunt autorizați de astfel de autorități, ceea ce le impune reguli stricte.

În Republica Moldova, câștigurile din investiții sunt tratate drept câștig de capital. Baza impozabilă este 50% din câștigul realizat, iar cota standard a impozitului pe venit este de 12%, ceea ce duce la un impozit efectiv de circa 6% din profit. Declararea se face prin formularul CET18.

Câștigul de capital este diferența pozitivă dintre prețul de vânzare și cel de cumpărare al unui activ. În Republica Moldova, baza impozabilă este 50% din câștig, iar cota de impozit pe venit este 12%, rezultând un impozit efectiv de circa 6%.

În Republica Moldova, dividendele din surse interne sunt impozitate, de regulă, cu o reținere finală de 6%, iar dividendele din surse externe cu 12%. Reținerea finală înseamnă că impozitul este aplicat la sursă.

Tratamentul fiscal al dobânzilor în Republica Moldova diferă după sursă: dobânzile la valorile mobiliare de stat sunt scutite de impozit (0%, din 15 august 2024, conform Legii 214/2024), cele de la bănci și obligațiuni corporative interne se impozitează cu 6%, iar cele din surse externe cu 12%.

Veniturile din chirii ale persoanelor fizice se impozitează în Republica Moldova cu o cotă de 7%, conform Codului Fiscal (art. 90¹ alin. (3⁴)). Este relevant pentru cei care obțin venit pasiv din imobiliare.

CET18 este declarația cu privire la impozitul pe venit a persoanei fizice în Republica Moldova. Prin ea se declară inclusiv câștigurile din investiții. Termenul de depunere este, de regulă, 30 aprilie.

CRS (Common Reporting Standard) este standardul de schimb automat de informații financiare între state, la care Republica Moldova participă din 2024. Înseamnă că datele despre conturile din străinătate pot fi raportate autorităților.

Tratatele de evitare a dublei impuneri împiedică impozitarea aceluiași venit în două țări. Republica Moldova are astfel de tratate cu multe state, dar nu cu toate, ceea ce contează pentru investițiile externe.

Anul fiscal este perioada pentru care se calculează veniturile și impozitele. În Republica Moldova, pentru persoanele fizice, anul fiscal coincide cu anul calendaristic.

FOMO este frica de a rata o oportunitate, care îi împinge pe traderi să intre în poziții impulsiv, fără analiză, doar pentru că prețul „aleargă". Este una dintre cele mai frecvente capcane emoționale în tranzacționare.

Un plan de tranzacționare este un set de reguli scrise care stabilesc când intri și ieși dintr-o poziție, cât riști și cum gestionezi capitalul. Disciplina de a-l respecta separă deciziile raționale de cele emoționale.

Overtrading-ul înseamnă deschiderea unui număr excesiv de tranzacții, adesea din emoție sau dorința de a recupera pierderi. Crește costurile (spread, comisioane) și expunerea la risc, erodând capitalul.

Jurnalul de tranzacționare este o evidență scrisă a fiecărei tranzacții: motivul intrării, nivelurile folosite, rezultatul și emoțiile resimțite. Analiza periodică a jurnalului ajută la identificarea greșelilor repetate și la îmbunătățirea disciplinei.

Disciplina înseamnă respectarea planului de tranzacționare și a regulilor de risc, chiar și sub presiunea emoțiilor. Este una dintre trăsăturile care diferențiază rezultatele constante de cele întâmplătoare.

Revenge trading înseamnă deschiderea impulsivă de poziții pentru a recupera rapid o pierdere recentă. De regulă duce la decizii proaste și la pierderi suplimentare.

Aversiunea față de pierdere este tendința de a resimți pierderile mai puternic decât câștigurile echivalente. Poate determina traderii să păstreze pozițiile pierzătoare prea mult timp.

Lăcomia și frica sunt cele două emoții care influențează cel mai des deciziile pe piață. Lăcomia împinge spre risc excesiv, iar frica spre ieșiri premature sau spre ratarea unor oportunități raționale.

Supraîncrederea este tendința de a supraestima propriile cunoștințe sau capacitatea de a anticipa piața. Duce adesea la risc excesiv și la ignorarea semnalelor de avertizare.

Un bias cognitiv este o eroare sistematică de gândire care distorsionează deciziile. În tranzacționare, biasurile pot determina alegeri iraționale; recunoașterea lor este primul pas spre corectare.

Efectul de turmă este tendința de a urma deciziile mulțimii, în loc de o analiză proprie. Pe piețe, alimentează bulele speculative și panica de vânzare.

Ancorarea este tendința de a te baza excesiv pe o primă informație (de exemplu prețul de cumpărare) atunci când iei decizii ulterioare, chiar dacă aceasta nu mai este relevantă.

Biasul de confirmare este tendința de a căuta și a reține doar informațiile care îți susțin părerea, ignorându-le pe cele contrare. Poate duce la decizii de investiție unilaterale.

Contabilitatea mentală este tendința de a trata banii diferit în funcție de origine sau destinație, deși valoarea lor este aceeași. Poate distorsiona deciziile, de exemplu riscând mai ușor un câștig recent.

Efectul de dispoziție este tendința de a vinde prea repede activele pe profit și de a păstra prea mult timp pe cele în pierdere. Reflectă o gestionare emoțională, nu rațională, a pozițiilor.

Iluzia controlului este convingerea că poți influența rezultate care, în realitate, depind în mare parte de hazard sau de piață. Poate duce la asumarea unui risc nejustificat.